27 iulie 2011

Cetatea Câlnic,colţul uitat de lume

               Există în ţara noastră frumoasă, într-un colţ uitat de lume,undeva pe drumul ce uneşte Sibiul de Sebeş o splendidă cetate datând din anul 1269...intrată în patrimoniul universal.Privesc cu mută uimire meterezele ce se înalţă peste veacuri şi peste generaţii...În tăcerea naturii înmărmurite clipa se transformă şi simţurile mele se distrag prezentului:iarba, copacii,piatra aceea  seculară mă transpun în lumea plină de forfotă a vremurilor apuse...Ce ciudat e timpul!!!De ce exişti, stimate domn TIMP??
  Cetatea Câlnic, relativ simplă,  micuţă,dar impunătoare într-un fel aparte,fără elemente arhitecturale decorative a fost construită iniţial ca reşedinţă nobiliară a greavului (primarului) de Câlnic pentru faptele eroice ale acestuia pe câmpul de bătălie.
  Donjonul sau turnul locuinţă are 3 niveluri:pivniţa boltită ce găzduia circa 6-8 butoaie imense de vin a căror diametru atingea tavanul  şi  încă două etaje.



   După anul 1430 familia nobiliară părăseşte satul iar  cetatea este vândută comunităţii săseşti care o fortifică ridicând capela actuală, zidul de incintă exterior prevăzut cu metereze şi contraforturi, barbacana,cămările cetăţii care aveau rolul  de apărare a sătenilor   şi depozitare a alimentelor pe timp de război precum şi ultimul etaj al donjonului, devenit turn de apărare.
 După 1700 cetatea devine un spaţiu comunitar şi bisericesc al saşilor din localitate.



  Restaurată între anii 1961-1964, aceasta intră în Patrimoniul Mondial al UNESCO datorită valorii arhitecturale deosebite,  inedite dar şi a stării sale de conservare.
   Cetatea este  unică deoarece prin forţa împrejurărilor  de-a lungul timpului a reunit în cadrul aceleiaşi construcţii reşedinţa nobiliară şi fortificaţia comunităţii săseşti libere.
     Astăzi în incinta ei se organizează expoziţii, documentare şi artă iar capela găzduieşte simpozioane, colocvii, conferinţe, concerte de orgă sau audiţii de muzică medievală, renascentistă sau barocă. 




     Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost turnul slăninilor situat lateral dreapta de la intrarea în incinta cetăţii, turn momentan închis...


Dar  ce  m-a tulburat într-adevăr a fost muzica  divină din capelă:am rămas ţinţuită sub greutatea emoţiilor ce mă încercau,contemplând picturile vechi şi statuetele din marmură ale micii bisericuţe.Zece clipe le-am trăit precum zece vieţi aş fi dat cinci ani din viaţa mea ca să mai pot rămâne acolo,rugându-mă pentru   încremenirea clipelor......

 Aceste exponate se află în locul unde odinioară era donjonul, acum transformat în muzeu.




  Şi Doamne ce frumoasă este viaţa uneori....

22 iulie 2011

Fie că trăiesc fie că mor, eu sunt Osiris......

   Întotdeauna m-a fascinat ţara regilor egipteni, cu durabilele lor  piramide şi legende nu doar atât cât să îi admir frumuseţea sau civilizaţia foarte evoluată din acele timpuri cât şi pentru splendida credinţă a egiptenilor  că moartea este doar poarta spre nemurire şi spre iluminarea sufletelor care îşi întâlnesc zeul idolatrizat.Credinţa că trupurile sunt un înveliş a ceea ce este de fapt esenţa vieţii a spiritualităţii, a evoluţei noastre ca Sine-Ego, ca FIINŢĂ.
 Pentru că de fapt ce este moartea?Doar o iluzie a Timpului.O poartă spre o lume nouă în care ni se oferă şansa să învăţăm din greşelile trecutului karmic, spre a le îndrepta în viitoare reîntrupări...  deşi se pare că, în concepţia buddhistă  acest şir karmic va lua sfârşit treptat deoarece   menirea reîntrupărilor succesive nu este decât perfecţiunea spirituală a fiecăruia din noi.Cândva....Pentru că abia atunci Omul va sta mai aproape de Dumnezeu....
   Admir abnegaţia cu care acele antice popoare îşi iubeau rudele, prietenii care treceau pragul în lumea celor drepţi pentru că iubirea lor era atât de trainică, puternică şi vie, ei nu se mulţumeau ca noi, contemporanii să pună la morminte simple flori efemere ci aduceau   trainice statuete de lut pe care le lucrau cu  suflet de foc apoi le depuneau la capul celui mort. 
  Eu cred în NEMURIRE.Cred pur şi simplu că existăm şi dincolo de acest trup tânăr ori bătrân, cred că existăm şi dincolo de spaţiu  sau timp. Nu am înţeles niciodată de ce anumiţi oameni şi poate mulţi dintre ei trăiesc cu credinţa că tot ceea ce este palpabil sau demonstrabil există.Iar restul e mulţime vidă.I-aş întreba acum pe dânşii:"Dumnezeu nu este palpabil dar există.Cum demonstraţi?" De ce ne-ar crea Dumnezeu fără să ne lase dreptul la infima şansă de a  ne îndrepta cu atât mai mult cu cât suntem perfectibili, nu perfecţi? Cum aţi demonstra că există Dumnezeu dacă nu puteţi demonstra ca  nici bunătatea nici onestitatea sau vreo altă însuşire sufletescă nu se pot vedea decât  cu ochii sufletului?
  Moartea nu pune capăt unei relaţii ci doar unei vieţi, aşa că, dragii mei, dacă am avea credinţa că există viaţă după moarte am fi poate mai buni, am trăi în armonie, nu am căuta să ne catalogăm drept bogaţi, săraci, proşti, egoisti, nu ne-am uita cu jind la cel ce are mai mult sau cu milă la cel ce are mai puţin, furtunile le-am birui cu mai multă putere şi am merge mai departe pe drumul nostru....  
 Pentru că esenţial nu este ceea ce realizăm la nivel material,banii îmi sunt necesari  numai ca să trăiesc  ci important este ceea ce ducem cu noi  "dincolo", în FIINŢĂ şi ecoul pe care l-am lăsat în urma noastră în lumea trăită  dar şi în vieţile altora.
 Căci noi suntem călători în dimensiuni şi  spaţii definite bine de codul scriptic al destinului nostru.....
 Dacă "mica mea prelegere" v-a deranjat poate chiar şi o  mică fibră a fiinţei voastre sau v-a zdruncinat "credinţele" eu  vă cer scuze dar pur şi simplu nu pot să scriu decât  ceea ce gândesc şi cred:aşa cum există Dumnezeu, soare,cer,copil există şi nemurirea sufletului.Pur şi simplu....





   Şi pentru că am scris  despre Egiptul antic am să redau un text semnificativ, vechi de milenii,din "Textul sarcofagelor" care semnifică reînvierea lui Osiris ca suflet, nu doar ca zeu:

"Fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt Osiris!Eu pătrund în tine şi reapar în tine;pier în tine şi cresc în tine;Zeii trăiesc în mine pentru că eu trăiesc şi cresc grâul care îi susţine.Eu acopăr pământul;fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt Orzul, nu pot fi nimicit.Am pătruns Ordinea........Am devenit Stăpânul Ordinii......Răsar din trupul Ordinii....".

19 iulie 2011

LEUCONOE

 Nu ştiu dacă vouă v-a plăcut latina dar eu cel mult ţin minte că-n anii de liceu o adoram.
O aşteptam cu  nerăbdarea nefirească a unui copil îmbătat de "duhoarea" cuvintelor vechi dar ameţitor de melodioase.După atâtea mii de ani, deşi este considerată o limbă moartă are farmecul ei aparte.Chiar şi anumite fragmente  reproduse în limba latină le ştiu şi acum  precum "Pater noster qui es in caelis, sanctificetur nomen tuum, fiat voluntas tua....".
  Remarcabil însă este un text al lui Horaţiu, devenit celebru prin sintagma ,,Carpe diem!" text care îmi este tare drag şi îl reproduc întocmai:
   "Să nu cercetezi, nu-ţi e permis să aflii ce sfârşit ne-au hărăzit mie sau ţie zeii, Leuconoe,nici să cercetezi calculele astrologilor din Babylon.Cu cât e mai bine să suferi orice ar fi!Fie că Jupiter ţi-a dat mai multe ierni, fie că acesta este ultimul an, care acum sfarmă valurile Mării Tyrrheniene de stâncile din faţa lor.Fii înţeleaptă, strecoară-ţi vinurile şi din pricina scurtimii vieţii suprimă lunga aşteptare!
 Trăieşte clipa, încrede-te cât mai puţin în ziua următoare!"
    Remarc după câteva mii de ani de când s-au scris aceste rânduri înţelepciunea şi adevărul ce răzbate dincolo de ele.Dar cum de cele mai multe ori practica ne omoară     mulţi dintre noi existăm ca fiinţe, dar nu ardem în trăirea vieţii.Şi am ajuns într-acolo încât nici o floare frumoasă sau un fir de iarbă, un cer senin nu ne mai poate scoate din transa "zilelor  de plumb" deoarece  trăim parcă într-o societate baudelariană.
   Poate doar  trăirea sau dragostea din ochii  copiilor noştrii dragi să ne scoată din transă pentru că datorită lor putem merge mai departe.
Această casetă îmi este foarte  dragă.






  Eu nu îmi pierd lumina interioară speranţa că mâine va fi bine.Trebuie!Nu-i aşa? 


           Carpe diem!

18 iulie 2011

Ia cu tine un coş cu dorinţe şi dimineaţa de duminică în suflet!

  În seara târzie de vară, cu riscul că aş putea atârna de-o literă a unui cuvânt, îmi mijesc ochii să încropesc câteva rânduri după o binemeritată "pauză de blog" scuzată de o mică vacanţă petrecută în Ardeal.
  Şi încep prin a spune că deşi am fost "plouată" asemeni cerului care nu mai contenea să îşi mai oprească stropii ce cădeau cu disperare mută,nu am reuşit să regăsesc "sorata muză" care  îmi dădea "şutul înainte" pentru a vă scrie din nou.
 Dar în tăcerea mea am creat în atelierul meu câteva casete frumoase care îl determină pe domnul aparat de fotografiat să suspine încruntând din sprâncene iar pe domnişorul IT să geamă de "sarcina grea ce i-am pregătit-o "până mă voi afla în toane să  îl descarc de memoria "full".
 So,atunci când poate mai lipsesc din "camera virtuală" să ştiţi că sunt în fascinantul proces de creaţie.Râd deseori când intră mama în cameră şi mă surprinde pictând fiindcă mă întreabă: "Ce faci, creezi?"Şi asta pentru că niciodată nu mă vedeam în situaţia de a crea ceva de acest gen în afară poate de cea mai importantă creaţie din viaţa unei femei :copilul adus pe lume...
Nu ştiu, poate că "this is my way".Precum spune şi cântecul "Ia cu tine un coş de dorinţe şi dimineaţa de duminică în suflet şi mergi pe drumul tău.!"
 Îndemnându-vă să reflectaţi la versurile cântecului atât de mult iubit vă doresc o zi cu soare în suflete!!! 



      Caseta este realizată în acrylic şi este 100%     handmade 

    Şi vă îmbrăţişez cu mult drag!!!

17 iulie 2011

NOI DOI

    "Pe harfa răsturnată a ierburilor tale Vară, trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec şi tremurul mâinii care-l caută."(I. Teodoreanu)
   Când în ochi pentru prima oară ne-am privit, în inimă mi-a răsărit un nufăr. Atunci am ştiut că eşti Tu.Acela.Atunci am ştiut că mă vei lăsa să mă scald în tandreţea privirilor tale, atunci am ştiut că  voi fi un copilaş firav în mâinile tale robuste şi noduroase. Şi încă ştiu că  nu îmi vei lua dreptul de a visa, oferindu-mi totul ori  dreptul la adevăr.Am ştiut că nu îmi vei fura viaţa sau anii mei frumoşi şi tineri.Ca un cântec...
  Şi chiar dacă ,,ceasornicul vieţii" aproape ruginit abia ticăie mai simt încă şi acum în suflet  nufărul alb prea larg deschis gata să-şi piardă imensele petale.

 Deşi împreună am  împărţit   bucuria sau tristeţea, şansa sau neşansa şi am înfruntat furtuni Timpul  a trecut prin NOI atât de fulgerător încât   avem acum  tupeul să-i cerem lui Dumnezeu o oră de răgaz....Doar pentru NOI DOI.
"Să dormi, să dormi şi vei avea o şansă să visezi!"(W.Shakespeare)
"Cerul se roteşte şi noaptea se ridică din ocean".(Ovidiu)
 
  În covârşitoarea singurătate a naturii unde numai   şuierul vântului anunţă Marea Trecere Dreapta judecată a lui Dumnezeu însufleţeşte Totul.
 
  "Niciodată nu putem judeca viaţa celorlaţi pentru că fiecare dintre noi îşi cunoaşte propria durere şi renunţare."(Paulo Coelho)


  Şi nu uitaţi, dragi prieteni ca atunci când va veni momentul să trageţi cortina elegant şi în tăcere: iertaţi oricui orice, învăţaţi de la cel ce va răneşte ca şi de la cel ce vă iubeşte pentru că lecţiile dure se învaţă într-o viaţă. 
"Când noi nu vom mai fi

 De mult
 Şi  şterse urmele vor fi

 Pe unde am trecut NOI DOI
 Cei ce vor trece după noi
 Vor tresări...
 Vor crede că li s-a părut
  C-aud ceva ce vine de demult,
 Din veşnicie.
 Şi şterse urmele de-or fi
 Pe unde am trecut NOI DOI
 Cei ce vor trece după Noi
 Se vor iubi....!
("Veşnicie" de Ernest Maftei)
 


Vă sărut şi voi reveni  în forţă....cu noile mele creaţii...
Tăcerea nu înseamnă uitare ...ci muncă asiduă în atelierul meu!!!

Căutaţi pe blog