MI-E DOR SĂ-TI ASCULT TĂCERILE....

    Uneori tăcerea e mai grăitoare decât o mie de cuvinte...aşa se spune.Eu tac pentru că tăcerea îmi oferă imens de mult decât o avalanşă de cuvinte  imposibil de pătruns. 

 În tăcere ascult un ticăit de ceas, un dăngănit de clopot din depărtare, o bătaie de inimă  atât de aproape încât mă cutremur... 

 Şi aş vrea să mai aud în tăcerea asta..... glasul tău.Unde esti? În strigătul nefericit al unei privighetori în noapte? În vuietul frunzelor gonite de vânt? În strălucirea stelelor din boltă pe cerul nopţii? În licărirea apei din preajma casei tale? În lacrimile celor care te iubesc şi plâng  prea sfânta ta tăcere? Unde eşti? Te strig în noapte...  aş vrea să te ştiu închisă într-un copac scorburos şi înalt ca să respect tăcerea ta nepământeană.......

  Mi-e dor de vocea ta....de tine şi de frumoşii tăi ochi căprui .......apoi mi-e dor să-ţi ascult tăcerile aşa cum niciodată nu le-am ascultat.

   Atunci când pierdem pe cineva foarte drag nu ne rămîne decât sublima tăcere şi iubirea .De aceea, din păcate pentru mine, data de 31 decembrie 2011 reprezintă comemorarea  celor 40 de zile de când s-a stins o persoană foarte dragă mie .

Am vrut să consider copacul tăcerii noastre ca pe o parabolă a lumii de dincolo, o parabolă a sicriului mut şi rece, parabola despărţirii atât de fulgerătoare şi neaşteptată de cea dragă mie, a lumii mele interioare şi a lumii ei, a iubirii care străbate timpi şi spaţii , biruind  viaţa şi moartea deopotrivă, având ca numitor comun pe Dumnezeu.