Uneori zilele sunt cumplit de banale, dureros de monotone şi fade. Atât de dureroase încât încep să fug.Departe de tot....Să fug printre cuvinte ca într-o pădure adâncă, densă şi misterios de tăcută.Undeva, în inima ei să simt pulsul naturii. Să fug de gânduri şi de timp. Să fug, să mă ascund de teama de tine,să mă ascund doar pentru o clipă.Să mă regăsesc şi să redevin copil cu eterne vise, cu dorinţe inocente şi iubire imaculată.Să mă întind în tăcere pe covorul de flori şi să privesc Cerul acesta imens care m-a fascinat dintotdeauna.Să mă pierd dincolo de el şi de pufoşii nori Nimbus,să admir claritatea acestei fantastice imensităţi.Şi mi-aş dori să rămân acolo..... o veşnicie privindu-l, în mijlocul gingaşelor şi sensibilelor flori de primăvară care îmi mângîie faţa, mâinile, trupul şi mă fac să tresar.Păsările îşi cântă melodiile de dragoste şi renaştere a lumii lor reînnnoite.
Deodată, în liniştea aceasta aud ca printr-un vis paşi sacadaţi, tresar şi simt o prezenţă miraculoasă, caldă, impunătoare, de un calm infernal, greu de suportat pentru psihicul unui om.Mă întorc şi zăresc la câţiva metri distanţă în faţa mea un om înalt, uşor gârbovit, slab, singur, cu sprâncene stufoase, uşor arcuite,cu ochi de metal gri- cenuşiu-albaştrii cu reflexe de azurul cerului de deasupra ... Părul imaculat de alb, mâinile-i fine, sprijinite de un baston din care emanau lumini portocalii-roşietice aidoma apusurilor de soare, costumul strălucitor şi pelerina căzîndu-i în valuri pe umeri de-a lungul trupului zvelt mi-au dat de veste că trăiesc o revelaţie.
Îl privesc atentă şi mă priveşte: când ochii ni s-au întâlnit am simţit cum ceva din privirea aceea intensă,pătrunzătoare, venită din alte lumi va rămâne imprimată în mine toată viaţa..
O privire intensă, de un calm rar întâlnit, fascinantă, electrizantă, care transmitea cel mai frumos mesaj:
"Pace vouă!Nu vă judecaţi unul pe altul căci Dumnezeu vă judecă pe toţi!"Am înlemnit pentru o secundă,e oare vis ori realitate? Omul acesta e aievea sau sunt propriile-mi fantasme??Cine sunt eu?Unde mă aflu??Mâna mea mângâia cu disperare Pământul acesta mare,întâlnind asperităţile ierbii dese din pădure.Sunt vie!Cât se poate de vie la întâlnirea cu mesagerul destinului meu orb.Tresar şi mă înfior repetând cu voce tare cuvintele auzite.Ecoul lor se întoarce înapoi la mine.E divin....
Deodată, în liniştea aceasta aud ca printr-un vis paşi sacadaţi, tresar şi simt o prezenţă miraculoasă, caldă, impunătoare, de un calm infernal, greu de suportat pentru psihicul unui om.Mă întorc şi zăresc la câţiva metri distanţă în faţa mea un om înalt, uşor gârbovit, slab, singur, cu sprâncene stufoase, uşor arcuite,cu ochi de metal gri- cenuşiu-albaştrii cu reflexe de azurul cerului de deasupra ... Părul imaculat de alb, mâinile-i fine, sprijinite de un baston din care emanau lumini portocalii-roşietice aidoma apusurilor de soare, costumul strălucitor şi pelerina căzîndu-i în valuri pe umeri de-a lungul trupului zvelt mi-au dat de veste că trăiesc o revelaţie.
Îl privesc atentă şi mă priveşte: când ochii ni s-au întâlnit am simţit cum ceva din privirea aceea intensă,pătrunzătoare, venită din alte lumi va rămâne imprimată în mine toată viaţa..
O privire intensă, de un calm rar întâlnit, fascinantă, electrizantă, care transmitea cel mai frumos mesaj:
"Pace vouă!Nu vă judecaţi unul pe altul căci Dumnezeu vă judecă pe toţi!"Am înlemnit pentru o secundă,e oare vis ori realitate? Omul acesta e aievea sau sunt propriile-mi fantasme??Cine sunt eu?Unde mă aflu??Mâna mea mângâia cu disperare Pământul acesta mare,întâlnind asperităţile ierbii dese din pădure.Sunt vie!Cât se poate de vie la întâlnirea cu mesagerul destinului meu orb.Tresar şi mă înfior repetând cu voce tare cuvintele auzite.Ecoul lor se întoarce înapoi la mine.E divin....
Cine ar putea să înţeleagă profund filosofia vieţii spusă prin aceste cuvinte?Oare câţi oameni înţelegeau cu adevărat cuvintele acestea? Sau poate doar le-ar fi auzit fără să le gândească?Fără să le intre în suflet?Dar cine le-a auzit?
Doar eu? ..........Sau pădurea?.....
Noi, cei din lumea civilizată,atât de ancoraţi în monotonia cotidiană şi în materialitatea aceasta care ne ucide spiritul liber îi vedem ca pe simple umbre sau eşecuri ale societăţii pe cei capabili să filosofeze sau îi considerăm romantici incurabili. Pentru care o societate ca a noastră nu îşi asumă minima demnitate sau responsabilitate, respect, cum vreţi să îi spuneţi, de a le oferi lor şansa schimbării noastre printr-o renaştere spirituală, atât de necesară pentru evoluţie? Şansa a ne învăţa că a ne respecta sufletul înseamnă a ne respecta viaţa sau şirul de vieţi înlănţuite într-un şirag de mărgele de un Creator de destine!
Dacă toţi am deveni filosofi am deveni mai buni, mai calmi, mai toleranţi, mai echilibraţi şi mai fericiţi.
Pentru unii filosofia înseamnă ,,modus vivendi,,.
Pentru alţii, praf în ochi.Şi ştiţi de ce? Pentru că filosofia te înalţă pe culmi nebănuite în lumea eternă a ideilor platoniene",cea mai frumoasă lume", lume în care cu cât ajungi mai aproape de vârf purificarea se face prin pace şi armonie,iluminarea o atingi redescoperind sufletul-spirit liber de încătuşarea minţii-obstacol prin fericirea mai puţin riscantă şi mai stabilă:fericirea-pace...
Mai degrabă, oamenii care nu pot atinge acel nivel te vor ierta mai uşor dacă faci crime sau ilegalităţi însă niciodată nu te vor ierta dacă eşti fericit.
Misionarul venit din lumea fantastică pentru a-mi destăinui o parte din secretele ei m-a învăţat ceea ce alţii învaţă într-o viaţă :secretul fericirii pe care ţi-o oferă numai pacea interioară.Acest adevăr rostit cu atâta calm mi-a marcat existenţa ulterioară şi am înţeles că în noi găsim puterea de a nu cădea în ispita de a ne judeca aproapele pentru că nu îi cunoaştem forul interior, existenţa, experienţele plăcute sau mai puţin plăcute, motivaţiile.Pentru că, aşa cum nici eu nu sunt perfectă nici tu nu eşti perfect....şi trebuie să admitem că suntem guvernaţi de o forţă absolută şi numai acel element universal care este purtătorul perfecţiunii ar avea dreptul la judecată asupra noastră. Pentru că acel ceva ne este superior şi ştie ce este cel mai bine pentru noi.....
În cinstirea momentului trăit am pictat folosind tehnica "One stroke" această finuţă casetă din lemn natur,casetă care ascunde într-un mod discret amintirea pădurii dense-martor al miracolului.
Doar eu? ..........Sau pădurea?.....
Noi, cei din lumea civilizată,atât de ancoraţi în monotonia cotidiană şi în materialitatea aceasta care ne ucide spiritul liber îi vedem ca pe simple umbre sau eşecuri ale societăţii pe cei capabili să filosofeze sau îi considerăm romantici incurabili. Pentru care o societate ca a noastră nu îşi asumă minima demnitate sau responsabilitate, respect, cum vreţi să îi spuneţi, de a le oferi lor şansa schimbării noastre printr-o renaştere spirituală, atât de necesară pentru evoluţie? Şansa a ne învăţa că a ne respecta sufletul înseamnă a ne respecta viaţa sau şirul de vieţi înlănţuite într-un şirag de mărgele de un Creator de destine!
Dacă toţi am deveni filosofi am deveni mai buni, mai calmi, mai toleranţi, mai echilibraţi şi mai fericiţi.
Pentru unii filosofia înseamnă ,,modus vivendi,,.
Pentru alţii, praf în ochi.Şi ştiţi de ce? Pentru că filosofia te înalţă pe culmi nebănuite în lumea eternă a ideilor platoniene",cea mai frumoasă lume", lume în care cu cât ajungi mai aproape de vârf purificarea se face prin pace şi armonie,iluminarea o atingi redescoperind sufletul-spirit liber de încătuşarea minţii-obstacol prin fericirea mai puţin riscantă şi mai stabilă:fericirea-pace...
Mai degrabă, oamenii care nu pot atinge acel nivel te vor ierta mai uşor dacă faci crime sau ilegalităţi însă niciodată nu te vor ierta dacă eşti fericit.
Misionarul venit din lumea fantastică pentru a-mi destăinui o parte din secretele ei m-a învăţat ceea ce alţii învaţă într-o viaţă :secretul fericirii pe care ţi-o oferă numai pacea interioară.Acest adevăr rostit cu atâta calm mi-a marcat existenţa ulterioară şi am înţeles că în noi găsim puterea de a nu cădea în ispita de a ne judeca aproapele pentru că nu îi cunoaştem forul interior, existenţa, experienţele plăcute sau mai puţin plăcute, motivaţiile.Pentru că, aşa cum nici eu nu sunt perfectă nici tu nu eşti perfect....şi trebuie să admitem că suntem guvernaţi de o forţă absolută şi numai acel element universal care este purtătorul perfecţiunii ar avea dreptul la judecată asupra noastră. Pentru că acel ceva ne este superior şi ştie ce este cel mai bine pentru noi.....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu