Fie că trăiesc fie că mor, eu sunt Osiris......

   Întotdeauna m-a fascinat ţara regilor egipteni, cu durabilele lor  piramide şi legende nu doar atât cât să îi admir frumuseţea sau civilizaţia foarte evoluată din acele timpuri cât şi pentru splendida credinţă a egiptenilor  că moartea este doar poarta spre nemurire şi spre iluminarea sufletelor care îşi întâlnesc zeul idolatrizat.Credinţa că trupurile sunt un înveliş a ceea ce este de fapt esenţa vieţii a spiritualităţii, a evoluţei noastre ca Sine-Ego, ca FIINŢĂ.

 Pentru că de fapt ce este moartea?Doar o iluzie a Timpului.O poartă spre o lume nouă în care ni se oferă şansa să învăţăm din greşelile trecutului karmic, spre a le îndrepta în viitoare reîntrupări...  deşi se pare că, în concepţia buddhistă  acest şir karmic va lua sfârşit treptat deoarece   menirea reîntrupărilor succesive nu este decât perfecţiunea spirituală a fiecăruia din noi.Cândva....Pentru că abia atunci Omul va sta mai aproape de Dumnezeu....

   Admir abnegaţia cu care acele antice popoare îşi iubeau rudele, prietenii care treceau pragul în lumea celor drepţi pentru că iubirea lor era atât de trainică, puternică şi vie, ei nu se mulţumeau ca noi, contemporanii să pună la morminte simple flori efemere ci aduceau   trainice statuete de lut pe care le lucrau cu  suflet de foc apoi le depuneau la capul celui mort. 

  Eu cred în NEMURIRE.Cred pur şi simplu că existăm şi dincolo de acest trup tânăr ori bătrân, cred că existăm şi dincolo de spaţiu  sau timp. Nu am înţeles niciodată de ce anumiţi oameni şi poate mulţi dintre ei trăiesc cu credinţa că tot ceea ce este palpabil sau demonstrabil există.Iar restul e mulţime vidă.I-aş întreba acum pe dânşii:"Dumnezeu nu este palpabil dar există.Cum demonstraţi?" De ce ne-ar crea Dumnezeu fără să ne lase dreptul la infima şansă de a  ne îndrepta cu atât mai mult cu cât suntem perfectibili, nu perfecţi? Cum aţi demonstra că există Dumnezeu dacă nu puteţi demonstra ca  nici bunătatea nici onestitatea sau vreo altă însuşire sufletescă nu se pot vedea decât  cu ochii sufletului?

  Moartea nu pune capăt unei relaţii ci doar unei vieţi, aşa că, dragii mei, dacă am avea credinţa că există viaţă după moarte am fi poate mai buni, am trăi în armonie, nu am căuta să ne catalogăm drept bogaţi, săraci, proşti, egoisti, nu ne-am uita cu jind la cel ce are mai mult sau cu milă la cel ce are mai puţin, furtunile le-am birui cu mai multă putere şi am merge mai departe pe drumul nostru....  

 Pentru că esenţial nu este ceea ce realizăm la nivel material,banii îmi sunt necesari  numai ca să trăiesc  ci important este ceea ce ducem cu noi  "dincolo", în FIINŢĂ şi ecoul pe care l-am lăsat în urma noastră în lumea trăită  dar şi în vieţile altora.

 Căci noi suntem călători în dimensiuni şi  spaţii definite bine de codul scriptic al destinului nostru.....

 Dacă "mica mea prelegere" v-a deranjat poate chiar şi o  mică fibră a fiinţei voastre sau v-a zdruncinat "credinţele" eu  vă cer scuze dar pur şi simplu nu pot să scriu decât  ceea ce gândesc şi cred:aşa cum există Dumnezeu, soare,cer,copil există şi nemurirea sufletului.Pur şi simplu....

   Şi pentru că am scris  despre Egiptul antic am să redau un text semnificativ, vechi de milenii,din "Textul sarcofagelor" care semnifică reînvierea lui Osiris ca suflet, nu doar ca zeu:

"Fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt Osiris!Eu pătrund în tine şi reapar în tine;pier în tine şi cresc în tine;Zeii trăiesc în mine pentru că eu trăiesc şi cresc grâul care îi susţine.Eu acopăr pământul;fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt Orzul, nu pot fi nimicit.Am pătruns Ordinea........Am devenit Stăpânul Ordinii......Răsar din trupul Ordinii....".